Numele dat judeţului Vrancea datează de la data de 2 iulie 1431, atestat documentar sub forma „Varancha”, denumire de origine traco-dacică.
Potrivit istoricului focşănean Cezar Cherchiu, care a studiat în arhive despre istoria judeţului nostru, denumirea de Vrancea datează de la 1431.
„Marele om de litere, istoric şi filozof Bogdan Petriceicu Hasdeu scrie în lucrările sale că originea numelui de Varancha este traco-dacică şi vine de la cuvântul vrană, care înseamnă pădure sau munte. În vechi documente, Vrancei i se mai spunea Ţara Corbilor Negri, care ar sugera desimea pădurilor”, ne-a declarat istoricul Cezar Cherciu.
La rândul lor, istoricul Nicolae Iorga şi geograful Simion Mehedinţi consideră că numele Vrancea vine din slavul “vrana”, care se traduce prin “vrana” sau “gaură de butoi”, idee sprijinită şi de forma concavă pe care o are regiunea.
După alte ipoteze, numele ar fi de origine romană, legat de numele propriu de Vrana.
Exisă însă şi legende despre Vrancea, care spun că numele vine de la cel al Babei Vrâncioaia, mamă a şapte feciori chipeşi şi viteji.
Potrivit uneia dintre legende, Baba Vrâncioaia şi-a trimis cei şapte feciori să lupte de-a dreapta domnitorului moldovean Ştefan cel Mare pentru a-l ajuta într-unul dintre războaiele duse împotriva turcilor. Drept recompensă pentru vitejia arătată în luptă, domnitorul le-a dăruit în stăpânire şapte munţi, cu dorinţa de a alcătui un ţinut care să poarte numele de „Ţara Vrancei“.
Atunci, fiecare dintre fraţi şi-a întemeiat la poalele munţilor sate care le poartă numele şi astăzi: Bodeşti, Spineşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti si Nistoreşti.
Sursa: adevarul.ro (autor Borcea Stefan)
Adriana-Elisabeta Bratie a slujit 33 de ani ca bibliotecar la Biblioteca Publică Năruja, pe care a transformat-o într-o instituție modernă, primitoare, activă, emblematică pentru comuna sa și pentru județul nostru.
Printre aşezămintele cu existenţă efemeră din fostul judeţ Putna se numără Schitul de la gura Peţicului, cunoscut mai ales ca Schitul Năruja. A fost ctitorit de Armenia, văduva lui Ion Netedul, cu Lazăr şi Stanca Solomoneasca, în prima parte a secolului XVIII, la gura Peţicului, un pârâu din satul Năruja, în proximitatea muntelui cu acelaşi nume.
De la sfârşitul secolului al XV-lea până în anul 1950 Vrancea de astăzi s-a numit Putna, iar pentru o perioadă scurtă a intrat în componenţa Regiunii Galaţi, pentru ca, din 1968, să se numească judeţul Vrancea.
Ţinutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431 şi Ţinutul Adjudului, atestat în 1460, împreună cu părţile dinspre răsărit ( Olteni ) se contopesc în 1591 sub denumirea de Ţinutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre starosti, s-au numărat şi cronicarii moldoveni Miron Costin -1688 şi Ion Neculce – 1732 .
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Ţinutul Putnei, cu reşedinţa în Focşanii Moldovei, a evoluat paralel şi în acelaşi ritm cu judeţul învecinat, Râmnicu-Sărat, cu reşedinţa în Focşanii-Munteni, condus de un căpitan de margine, cu aceleaşi atribuţiuni ca şi starostele. Între cele două unităţi administrative, despărţite de hotarul Milcovului, au existat continue legături economice, administrative, culturale, matrimoniale. La fel de adevărat este că la 1431 se vorbea despre Vrancea, atestată documentar ca „Varancha”, o denumire de origine traco-dacică. Potrivit istoricului focşănean Cezar Cherchiu, care a studiat în arhive despre istoria judeţului nostru, denumirea de Vrancea ar însemna pădure.
Două sate de graniţă au format oraşul Focşani Rezultat al contopirii satelor Stăieşti şi Brătuleşti, aflate pe hotar, aşezarea, cu numele Focşani, este atestată documentar într-o condică negustorească de la Braşov ( 1456 ) şi un document semnat de domnitorul Tării Româneşti, Alexandru Vodă, la 1575. Separat în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni, ca centru administrativ al celor două ţinuturi, apoi judeţe, Putna şi Râmnicu-Sărat, târgul evoluează unitar ca o aşezare specific de graniţă, căpătând un accentuat caracter negustoresc. Rezistând grelelor încercări ale sec.XVII-XVIII (ciuma de la 1718, năvălirile tătarilor de la 1735 şi 1758, războaiele dintre anii 1768-1774 şi 1787-1792 dintre trupele ruso-austriece şi otomane), pustiirii din 1821, ciumei din 1828 şi deselor incendii, oraşul a cunoscut, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, după unificarea sa, la 1862, o rapidă dezvoltare economică şi edilitară, culturală şi socială. Epoca Unirii, cu evenimentele sale dintre anii 1848-1866, îl înscriu în istoria naţională ca „Oraş al Unirii”: manifestările revoluţionare şi unioniste din iunie 1848, activitatea puternicului Comitet Unionist 1856-1859, alegerile pentru Divanurile ad-hoc – 1857, manifestările entuziaste prilejuite de alegerea lui Al.I.Cuza la Iaşi-5 ianuarie 1859 şi la Bucureşti – 24 Ianuarie 1859, activitatea Comisiei Centrale -1859-1862, Unificarea oraşului -1862. La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la Focşani apar şi se dezvoltă mici şi mijlocii stabilimente industriale şi comerciale (textile, pielărie, tăbăcărie), se înfiinţează şcoli primare şi gimnaziale, Liceul „Unirea”, Şcoala normală, Şcoala comercială, se trasează noi bulevarde, apar societăţi culturale (Liga culturală – 1851, Societatea filarmonică – 1907, Doina Vrancei – 1910, Biblioteca Publică – 1912). Se ridică principalele edificii edilitare şi culturale: Tribunalul Judeţean, Teatrul „Maior Gh. Pastia” – 1912, Mausoleul Eroilor – 1926, Ateneul Por – 1928, Banca Naţională, Palatul Telefoanelor. În Mărăşeşti trăiau acum cinci secole doar 50 de familii de ţărani răzeşi Atestat la 20 august 1455, într-un document emis de domnitorul Moldovei, Petru Aron. Până la sfârşitul sec.al XVIII-lea, aşezarea nu avea mai mult de 50 de familii de ţărani răzeşi. La jumătatea sec.al XIX-lea, zona aparţinea marilor moşii ale lui Constantin Catargiu şi Gheorghe Negropontes. Construirea căilor ferate Mărăşeşti-Bacău, Mărăşeşti-Focşani, Mărăşeşti-Panciu şi Mărăşeşti-Tecuci transforma localitatea într-un important nod de cale ferată. Înfiinţarea la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX a Fabricii de zahăr, a Fabricii chimice, a Fabricii de cherestea „Tişita” determină trecerea sa la statutul de oraş, în 1908. Cu eroicele lupte din vara anului 1917, în contextul Primului Război Mondial şi al Războiului Întregirii Neamului, Mărăşeştii îşi înscrie numele pe frontispiciul istoriei europene şi naţionale. Adjud, 500 de ani de istorie Aşezat la confluenţa râurilor Trotuş şi Siret, a celor două artere de circulaţie – spre nordul Moldovei şi spre Transilvania – Adjudul a devenit un important centru administrativ, comercial şi punct strategic militar. Ca centru administrativ al ţinutului cu acelaşi nume este menţionat într-un document al domnitorului Ştefăniţă Vodă (1517-1527), în timpul lui Petru Rareş şi într-o cronică polonă la 1566. In 1591, ţinutul intră în componenţa Ţinutului Putnei. La 1600, la Adjud au făcut joncţiunea cele două armate ale lui Mihai Viteazul, una venind din Tara Românească, alta din Transilvania, pe Valea Trotuşului, îndreptându-se apoi, spre Iaşi şi Suceava. Între 1787-1792, a devenit locul unor confruntări militare dintre armatele ruso-austriece şi otomane. În urma online casino acestor confruntări şi a deselor revărsări ale Siretului, locuitorii s-au strămutat la trei kilometri mai la sud, întemeind Adjudul Nou, atestat documentar la 1795. În a doua jumătate a sec.al XIX-lea, ca urmare a construirii căilor ferate Mărăşeşti-Bacău (1872) şi Adjud-Tg.Ocna (1884), a depoului de locomotive (1880), Adjudul devine un important centru feroviar care-i va influenţa benefic, economic, social şi demografic evoluţia sa din sec.al XX-lea. Odobeşti, centru viticol şi negustoresc Ca aşezare umană, este atestată documentar odată cu înfiinţarea Episcopatului cumanilor la 1227. O hotărnicie dată de domnitorul Moldovei, Miron Barnovski delimita moşia târgului Odobeşti la 17 septembrie 1626. Îndeosebi ca centru viticol şi negustoresc, Odobeştii cunosc un ritm mai intens de dezvoltare în sec.XVIII-XIX. La 1861 devine comună urbană. Panciu, o istorie zbuciumată A luat fiinţă la începutul sec.al.XVIII-lea, dezvoltându-se îndeosebi ca un centru negustoresc, de legătură între zona de munte cu aceea de deal şi de şes şi ca centru viticol. La începutul sec.XIX devine târg, pentru ca, la jumătatea secolului să devină comună urbană. Pustiit de marele incendiu din 1869, reclădit, cade sub efectele distrugătoare ale cutremurelor din 1894 şi 1940. De fiecare dată se reface prin eforturi aproape dramatice şi revine în viaţa judeţului ca unul dintre importantele sale centre administrative, comerciale şi viticole. Cum au dispărut sate şi cum au apărut comune noi Despre localităţile actualului judeţ Vrancea putem spune că în anul 1960 au dispărut satele Pomii Cucilor , Sesu cu Plopi şi Rudari. Acum ar fi făcut parte din comuna Gura Caliţei . În 1968 au mai dispărut satele Şipotele , Sasu , Băncilă ,Capoteşti, Căpătanu,Teiş,Gugeşti, Paraschiveni, Slobozia Câmpineanca , Slobozia Vidraşcu, Roşculeşti, Teii , Sălcuţa, Odobasca- Coteşti,Livedea , Nemţari , Fitioneşti-Pisc , Gugeşti-Fabrică, Poiana, Maluri Râmnic, Cucueţi, Poiana- Părului , Paraipani, Zăbrăuţi, Grumăzeşti ,Ogoarele, Obileşti, Runcu, Dimaci, Dumbrăviţa – Butuceni, Dumbrăviţa -Nouă, Tufele , Boteşti,Palanca , Toharca, Căliman, Cucuieţii de sub Măgură, Rotăreşti, Vulturu de Sus. Au apărut în schimb comunele Garoafa, Poiana Cristei, Tătăranu, Vintileasca , Vizantea- Livezi, Gura-Caliţei.Acum o sută de ani în tabloul administrativ al zonei de azi a judeţului Vrancea existau unele localităţi care azi nu mai apar în nomenclatorul localităţilor .
Sursa: adev.ro/mnhyo0
În Vrancea arhaică există din moşi strămoşi un obicei care se mai păstrează şi astăzi în Podu – Nărujii, un sat mic, ţinut ca în căuşul palmei, de platoul înalt, aflat între comunele Năruja şi Nistoreşti. Cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, când întreaga suflare creştinească se pregăteşte pentru naşterea Mântuitorului nostru Iisus Cristos, stăpânul casei îşi ia securea şi pleacă la pădure, să aleagă şi să aducă cel mai frumos brad de împodobit, căci bradul e semn de reînnoire şi trăinicie şi nu trebuie să lipsească din nicio casă. De obicei, tatăl este însoţit de fiul mai mare, ce are ocazia să preia tradiţia de la părintele său, care îl învaţă tainele căutatului prin pădurea deasă a celui mai viguros brăduţ. Căci nu orice brad ajunge într-o casă de gospodar. Băiatul curios stă în preajma tatălui care-i arată cărările de urmat şi semnul că acela este bradul brazilor şi alesul aleşilor.
Cum să alegi un brad fără să superi pădurea…
Gospodarii ştiu cum să îmbuneze pădurea, să le mai dea un brad şi anul care vine.„Aveam vreo 10 ani când taica m-a luat cu el în pădure. Eram copil, zăpada mare, înotam prin troiene, dar n-am avut curaj să mă plâng. Fiul meu a avut noroc de iarnă, până acum e uşoară, aşa că am pornit pe seară, pe cărări de munte, numai de noi ştiute, prin goluri ferite unde, de obicei, cresc cei mai frumoşi brăduţi. Sorin s-a descurcat foarte bine, i-a plăcut şi am ales şi un brad pe cinste”, ne povesteşte Gicu Chilian, din Podu Nărujii, pe care l-am găsit pregătit să întâmpine Sfântul Crăciun. „Tata m-a învăţat ce să fac, unde să caut, să nu supăr pădurea”, spune Sorin. Curioşi să aflăm cum poate să facă acest lucru, nu reuşim să-l convingem pe Sorin să ni-l divulge. „E secretul nostru, al vrâncenilor de la munte!”, spune Sorin mândru nevoie mare; de acum a intrat în rândul bărbaţilor.„Să nu vă supăraţi, dar e vorba de o taină mare, ceva ca să înmulţească, să îndesească puieţii, să avem ce aduce acasă şi anul care vine”, ne spune Gicu Chilian.
Primul vizitator: un bărbat, ca să ai noroc tot anul
Ajunşi acasă, încep împodobitul. Gospodina cheamă copiii să aleagă cele mai frumoase globuri şi ghirlande. Ultimul glob, din vârf, este aşezat de bărbatul casei, pentru noroc şi prosperitate. „Aşa este obiceiul în satul nostru. Bunica mea spunea mereu că bărbatul este cel care aduce prosperitate, are grija familiei şi tot el este fala casei”, ni se explică.
Luminiţele din brad nu se aprind până când nu răsare prima stea, altfel acest moment aduce ghinion. Bătrânii spun că, dacă în această seară îţi trece pragul un bărbat, vei avea noroc un an de acum înainte. Dacă trece o femeie, ghinionul se va ţine scai de tine. Nicoleta şi Gicu Chilian au fost norocoşi pentru că, la vreme de seară, le-a trecut pragul un bărbat, prieten cu gospodarul casei. O ţuiculiţă caldă şi parfumată, din prună adevărată, de Năruja, dezleagă limbile şi glumele, să mai treacă nerăbdarea celor care-l aşteaptă pe Moş Crăciun. El va aduce daruri: o păpuşă frumoasă, maşini, tractoare şi multe altele despre care părinţii i-au scris din timp. Când bradul este gata şi copiii dorm deja, îşi face apariţia discretă Moş Crăciun… Din bătrâni se spune că, dacă în această noapte cerul va fi senin şi cald pe afară, vremea va fi frumoasă, numai bună de petrecere până după Sfânta Bobotează. (Janine VADISLAV)
P.S.: Mulţumim doamnei Adriana Bratie, directorul Căminului Cultural Năruja, pentru ajutorul oferit la documentarea acestui material