Regiunea arhaică a Vrancei poate fi comparată cu o celulă în care se reflectă viaţa de ansamblu a satului românesc în fazele lui primitive, cu accente specifice pe forma de organizare colectivă a proprietăţii funciare, numită devălmăşie (de-a valma, laolaltă –corespunde obiceiului străvechi în baza căruia munţii, păşunile, apele, pământul necultivat erau stăpânite în comun de către locuitorii sezători în aceste sate). În faţa acestui fenomen unic în viaţa şi evoluţia satelor din ţările româneşti se pune întrebarea: cum se explică faptul că cele câteva sate vrâncene, constituite într-o confederaţie de ocol, au putut produce înlăuntrul statului moldovean, această ruptură de echilibru, rămânând singure cu arhaica structură care reflectă stadiul unei orânduiri primitive de mult depăşite, în cuprinsul celorlalte aşezări. În acest timp procesul de aservire a obştilor săteşti s-a accentuat atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
La confluenţa râurilor Putna şi Zăbala, în punctul numit Grumaz din zona satului Prisaca din comuna Valea Sării
Explicaţia rezidă din condiţiile diferite pe care Ţara Vrancei le întruneşte, începând cu cele geografice – o depresiune înconjurată de munţi, care a avut rol de fortăreaţă naturală, unde se putea pătrunde pe poteci înguste sau pe cursurile râurilor învolburate, Putna, Zăbala, Năruja şi Milcov. Păstoritul a însemnat ocupaţia care predomină de-a lungul vremurilor în Vrancea şi va constitui, de asemenea, un element de bază în menţinerea formelor primitive de organizare, caracteristice aşezărilor din această regiune. Un alt factor esenţial l-a constituit situaţia unică ce întâmplător face din depresiunea vrânceană, locul de convergenţă al Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească, ceea ce a trezit interesele politice şi economice din toate cele trei părţi.
O altă caracteristică unică în ansamblul aşezărilor rurale din România e dată de faptul că Vrancea devălmaşă rămâne una din puţinele zone care nu a cunoscut procesul migrator al băştinaşilor în scopul de a pătrunde şi a se stabili în alte regiuni. Succesiunea neîntreruptă a mişcărilor demografice care alimentează în mod obişnuit, sub forma infiltraţiilor sau al migraţiilor, constituie un fenomen aproape necunoscut de către populaţia băştinaşă vrânceană. Încă de pe vremea domnitorului Dimitrie Cantemir, în Vrancea existau douăsprezece sate cu două mii de case (o populaţie de circa zece mii de suflete), care stăpâneau peste o sută de mii de hectare. Oricât de mult ar fi sporit numărul locuitorilor din această zonă (în 1912 existau 26 de mii de suflete) ei au putut dispune în permanenţă de o întindere vastă care depăşea cu mult trebuiţele fireşti ale unei gospodării, iar această situaţie a contribuit la crearea unei stări de spirit specifice care justifică în parte stabilitatea şi ataşamentul vrâncenilor faţă de meleagurile natale.
Cunoscând satul devălmaş din Vrancea, cu organizarea lui primitivă, se pune firesc întrebarea dacă răzeşul liber din această zonă, de-alungul vremurilor, în încercarea de a valorifica resursele mediului natural şi prin roadele muncii sale, s-a putut ridica cel puţin la nivelul spiritual al sătenilor de dincolo de hotarele acestei regiuni. S-ar putea crede că vrâncenii au rămas cu o mentalitate ce poartă amprenta orânduiri primitive din cadrul căreia nu ar fi putut evada. Folclorul care circulă din vechime în cuprinsul regiunii şi mai ales ecoul pe care l-a trezit în literatura populară românească excepţionala baladă „Mioriţa”, născută în lumea acestor plaiuri, ne indică nivelul spiritual al populaţiei în mijlocul căreia a putut fi concepută o astfel de creaţie.
Vechiul pod peste râul Năruja, în planul depărtat observându-se turla bisericii Sf. Parascheva
Pe de altă parte, meşteşugurile şi dezvoltarea tehnicii necesare pentru prelucrarea, în special a lânei şi a lemnului, a jucat un rol însemnat în economia satelor vrâncene. Pe cursurile apelor din această depresiune, numeroase pive, dârste, joagăre şi mori acţionate de puterea apei, funcţionează din timpuri străvechi, iar meşţterii de aici, renumiţi pentru iscusinţa lor, erau în mod obişnuit solicitaţi să ridice instalaţii asemănătoare şi în alte sate mai depărtate, chiar şi situate dincolo de hotarele Ţării Vrancei. Începând cu secolul al XVIII-lea, procesul de diversificare al ocupaţiilor se accentuează, ceea ce schimbă aspectul economic al rehiunii, mulţi dintre membrii obştii sporindu-şi veniturile. Apare chiar o tendinţă de concentrare a breslelor pe centre săteşti. În acelaşi timp, procesul de valorificare a produselor şi materilor prime devine mai complex, trecându-se de la trocul practicat până în secolul al XVII-lea, apare în mod obişnuit moneda bazată pe un sistem de funcţiuni care vor înlesni dezvoltarea schimburilor după normele impuse de „negustorul de Vrancea”.
Priveghind o persoană decedată
Alaiul de înmormântare
Pomana în amintirea celui decedat
Vrancea a fost considerată o ţară a libertăţii unde locuitorii purtau cu demnitate numele de răzeş, nesupus obligaţiilor şi umilinţelor boiereşti. În stadiul acesta al evoluţiei complexului vrâncean, Sfatul cel mare al Vrancei a luat o hotărâre fără precedent în trecutul comunităţii devălmaşe şi, începând cu anul 1750, munţii stăpâniţi de întreaga colectivitate sunt distribuiţi în exclusivitate satelor care fac parte din ocolul vrâncean. Prin această măsură, socialul vrâncean urcă o treaptă semnificativă, trecând de la o devălmăşie de ocol, la o devălmăşie pe sate.
Se pare că o anumită rezonanţă a cuvântului „Vrancea” a avut darul să menţină o atmosferă de basm şi legendă, izvorâtă din adâncuri şi să creeze, totodată, la unii cercetători, o optică particulară acestei regiuni. Cercetătorul H.H.Stahl, referindu-se la originile Vrancei, arată că este vorba de un mic stat ţărănesc autonom care n-a putu să ia naştere decât înainte de întemeierea Moldovei şi Ţării Româneşti. Cu timpul, arhaica regiune a pătruns în cuprinsul statului autohton, cu o largă autonomie şi sub stăpânirea domnitorului Ştefan cel Mare, a primit în mod ferm acest statut.
Cu toate acestea, nu de puţine ori diverşi boieri au încercat să strice orânduiala răzăşească din Ţara Vrancei, lucru ce a generat procese grele între Sfatul mare al vrâncenilor şi respectivii boieri. Unele sate au fost acaparate de aceştia, dar au lucrat în continuare în asociaţia devălmăşă, organizându-se de sine stătător, achitând doar o taxă către stăpân.
În afară de păşunile renumite ale Vrancei, despre care vorbeşte şi Domnitorul Dimitrie Cantemir în „Descriptiae Moldave”, un alt factor care a determinat pătrunderea oierilor transilvani în această regiune îl constituie zăcămintele de sare atât de necesare hranei animalelor în timpul transhumanţei. Ion Ionescu de la Brad constata în 1865 că, în Munţii Vrancei, cea mai însemnată bogăţie era „sarea care, în multe locuri se află în faţa pământului (…), unde ardelenii vin şi fură sare multă. ” Transhumanţa a început să îşi modifice conţinutul pe măsura transformărilor ce au loc în ansamblul vieţii sociale, păstorii ardeleni devenind şi comercianţi atât pentru produsele vrâncene, cât şi pentru cele de peste munţi (în special unelte), dinspre Ţara Bârsei şi Sibiu. În nicio altă parte a pământului românesc, acesată formă a vieţii pastorale cunoscută sub numele de transhumanţă n-a produs ca în Vrancea transformările pe baza cărora s-au putut închega noi funcţii spirituale, cu valori ce s-au cristalizat în puterea de creaţie a oamenilor trăitori pe aceste meleaguri. Miscarea transhumantă a oierilor transilvani nu reprezenta numai rămăşiţele unei îndeletniciri din epocile îndepărtate, când predomina viaţa pastorală cu triburile ei migratoare. Era şi o fază avansată în timpul căreia un număr limitat de stae ardelene, folosindu-se de anumite privilegii oferite de domnitorii din ţările româneşti, organizează păstoritul transhumant cu articulaţii mult mai complicate, de adaptare la condiţii de fiecare dată altele oferite de mediul înconjurător. Vrancea a constituit, prin păşunile şi sarea, una din zonele de convergenţă unde mişcarea păstorilor din Transilvania reprezintă o densitate necunoscunoscută în alte regiuni ale ţării.
Însă lucrurile aveau să degenereze către sfârşitul secolului al XIX-lea, când pe măsură ce prelucrarea şi comercializarea lemnului a produs beneficii mai mari, păstoritul (principala ocupaţie a mocanilor vrânceni) a trecut pe al doilea plan. Beneficiari ai drepturilor nefolosite de mulţi vrânceni au devenit un număr restrăns de proprietari de mori, fierăstraie şi alte instalaţii, provocându-se o ruptură adâncă în structura socială a zonei, cei mai mulţi devenind foarte săraci. Între timp locuitorii de aici au avut parte şi de calamităţi naturale şi epidemii de holeră.
În 1866, anunţându-se vizita Regelui Carol I în judeţul Putna şi în Vrancea arhaică, la numai trei luni de la înscăunare, vrâncenii i-au transmis o scrisoare iscălită de Sfatul Bătrânilor şi de primarii din 15 sate vrâncene, în care au înfăţişat situaţia tragică a locuitorilor din această regiune: „După epidemia de holeră care a bântuit ţinutul Vrancea cunoaşte acum, după trei ani de secetă, lipsa de pâine şi criza financiară care-i împiedică pe locuitori să-şi poată vinde vitele pentru a-şi procura cele necesare. Scăparea noastră poate fi numai când Guvernul Măriei Tale, prin părinteasca sa îngrijire, ne-ar deschide un credit în garanţia proprietăţii noastremobile şi imobilede cel puţin 16.000 de galbeni ca să-i plătim în termen de 9 – 12 luni, cu care să ne putem procura măcar 4.000 de chile de porumb pentru existenţa noastră zilnică. (…) Măria Ta! Aruncă o căutătură de ochi asupra unui popor în suferinţă şi faceţi a ni se realiza asigurarea existenţei prin acest chip, ce nu poate fi împovărător pentru Tezaur, iar pentru poporul Măriei Tale, o mare asigurare”. Însă Regele Carol I, care îşi luase între timp şi titlul de Conte de Vrancea, nu le-a putut satisface doleanţele, Ministerul Finanţelor căutând el însuşi să se împrumute pe plan extern.
Echilibrul social arhaic al acestei regiuni avea să se şubrezească odată cu pătrunderea în zonă a societăţilor forestiere străine, care au trecut la exploatarea brutală a acestei bogăţii. Astfel s-a extins sistemul de arendare sau vânzare a terenurilor împădurite, care au dus imediat şi la apariţia speculatorilor cu terenuri. Inerent, pe rolul instanţelor au fost înregistrate mii de procese referitoare la înşelătorii cu arende şi vânzări de terenuri. A fost începutul destrămării devălmăşiei de sate…