Fii ai Narujei

(n. în Năruja, 1936 – 2006) – etno-folclorist şi susţinător fervent al culturii locale, pasionat de dansul nărujean (şi nu numai), pe care l-a slujit întreaga viaţă.

• Data naşterii: 03.06.1963 , com. Năruja , jud.Vrancea
• STAREA CIVILĂ: căsătorit cu POPESCU ILIANA de profesie economist, un copil – Alina Irina
• STUDII

Şcoala Generală  nr.7 din municipiul Focşani (1969 – 1977)
Liceul ‘UNIREA “din municipiul Focşani (1977-1981)

Şcoala Militară 3 ani (studii de zi) (1983-1986)

Academia de Studii Economice din Bucureşti – Facultatea Comerţ (1992 – 1997) cu Licenta;
Studii Postuniversitare – Facultatea de Pshihologie şi Pedagogie Universitatea Bucureşti

Curs de perfecţionare în disciplina de Inspector Resurse Umane
Curs de perfecţionare în disciplina de Manager Resurse Umane
Curs de perfecţionare în disciplina de Formator

Curs de perfecţionare în disciplina de Manager de Proiect

• Stagiul Militar (1982-1983)
• Activitate profesională

Director , S.C. ECOFIS-FINANCE S.R.L. (1992 – în prezent),

Ofiţer militar activ Castelul Peleş – Sinaia jud.Prahova (1986 – 1991)

Parintele Stefan Marcu s-a nascut la 28 noiembrie 1906, în localitatea vrânceana Poiana, într-o familie cu traditie preoteasca, unul dintre înaintasii sai, preotul Ion Dantis, din Nistoresti, fiind cunoscut drept “patriarhul Vrancei”. A suferit martiriul puscariilor comuniste vreme de 15 ani si a plecat la Domnul printr-o moarte violenta. Parintele Stefan Marcu, mare traitor al ortodoxiei si iubitor de neam, este înca unul dintre numerosii preoti ortodocsi care s-au jertfit pentru credinta.

In iunie 1928, Stefan Marcu a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iasi, pe care o va termina mai tarziu, din cauza greutatilor pe care le-a întampinat de-a lungul vietii. La 1 noiembrie 1929 este numit profesor la Scoala Normala de învatatori din Focsani, unde a functionat pana la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931 se casatoreste cu Elena Chifulescu, cununat fiind de liderul Miscarii Legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela, Mihaela si Corneliu.

Ulterior, este hirotonit pe seama parohiei Nistoresti, unde va sluji de la 1 decembrie 1931. Aceasta parohie era compusa din satele Podul Narujii, Rebegari, Nistoresti, Ogoarele, Batcari, Gainari, Romanesti si Olaresti, cu 336 familii, respectiv 1263 suflete, în anul 1936. Parohia avea o biserica cu hramul “Pogorarea Sf. Duh” si filia “Sf. Nicolae”. Era ajutat de preotul iconom Ioan Dantis, cel care contribuise mult la recladirea celor doua biserici din parohie.

Pr. Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii si se va remarca în cadrul organizatiei legionare înca din 1929, devenind, mai întai sef legionar de plasa, apoi seful Miscarii pe judetul Putna, pana în 1938, cand s-au desfiintat partidele politice. In timpul valului de represiune pornit în decembrie 1933, la ordin politic, dupa uciderea lui I. Gh. Duca, preotul Stefan Marcu este “depus în penitenciarul Focsani la dispozitia organelor politienesti” timp de peste o luna, fara mandat de arestare si fara a i se da vreun fel de explicatii. Activitate legionara, în viziunea organelor politienesti, era considerata ridicarea unei troite, la 14 mai 1936, la Stroesti-Naruja, “din proprie initiativa” a parintelui Marcu, la a carei sfintire a participat preotul Vasile Boldeanu si alti lideri legionari din zona.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, parintele Marcu avea sa fie anchetat si perchezitionat de catre seful postului de jandarmi din localitate, în vederea gasirii de “material de propaganda legionara”, încheiat cu “rezultat negativ”. Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul parintelui de a-i pomeni pe Ion Mota si Vasile Marin, legionarii cazuti în razboiul civil din Spania, la iesirea cu Cinstitele Daruri în timpul Sfintei Liturghii oficiate de praznicul amintit.

In septembrie 1938, parintele Marcu va fi trimis în lagarul de internati legionari de la Vaslui, apoi, la mijlocul lunii noiembrie, la cel afectat numai preotilor de la Sadaclia (judetul Tighina, Basarabia). Aici, alaturi de ceilalti preoti închisi, parintelui Marcu avea sa i se confiste cartea de rugaciuni, considerata drept material legionar.

La 22 decembrie 1938, preotul Stefan Marcu avea sa se înapoieze acasa din lagarul de la Sadaclia. Ulterior, obligat de autoritati, ca orice functionar al statului, la 12 ianuarie 1939, va adera la “Frontul Renasterii Nationale”, partidul înfiintat de regele Carol al II-lea. Insa, aceasta nu-l va scuti de sicanele Jandarmeriei, deoarece la fiecare eveniment politic, la toate provocarile regimului la adresa legionarilor, parintele Stefan Marcu va cunoaste perchezitii si retineri.

Astfel, pe 26 ianuarie 1939, la întoarcerea sa de la Bucuresti, unde sustinuse cîteva examene la Facultatea de Teologie, avea sa fie perchezitionat la domiciliu si retinut pe motivul ca la plecarea din localitatea natala nu anuntase postul de jandarmi. Ulterior, la 21 septembrie 1939, pe fondul uciderii lui Armand Calinescu, parintelui nostru i se va efectua o perchezitie domiciliara, în vederea depistarii de “material legionar sau armament”, dar iarasi nu i s-a gasit nimic. Totodata, el avea sa fie retinut si înaintat Legiunii de jandarmi Putna.

La 4 septembrie 1940, pe fondul tulburarilor politice de la Bucuresti care vor culmina cu abdicarea regelui Carol al II-lea, printr-un ordin telefonic de la Politia judetului Putna, parintele stefan Marcu era perchezitionat la domiciliu si retinut.

Dupa instaurarea regimului national-legionar, în septembrie 1940, la rugamintea preotului Vasile Boldeanu, Stefan Marcu va primi conducerea organizatiei legionare pe judetul Putna, pana în ianuarie 1941. In aceasta calitate, s-a confruntat cu manifestarile negative ale unor legionari, care sustineau ca aveau ordine precise de la centru si încercau sa faca diverse actiuni ocolindu-l. Dar nici rolul de preot “nu se împaca cu starea de comanda”. “Aveam impresia ca exista oarecare discordanta în felul în care întelegeam eu lucrurile si felul cum cautau altii sa le rezolve”, spunea parintele într-o declaratie autobiografica din 10 mai 1949.

Cum se împaca rolul sau de preot cu postura de lider politic, aflam din acelasi document: “In tot timpul cat am facut politica nu am pierdut din vedere faptul ca sunt preot. Au fost doua planuri de activitate cu caracter social: unul politic si altul preotesc. In conceptia mea de viata planul principal a fost acela al activitatii mele preotesti, cu care am cautat sa ma identific, iar celalalt a ramas întotdeauna secundar. Din toate acestea am ramas însa cu constatarea ca între felul meu de a judeca politic si felul în care cei mai multi dintre legionari, cu care fusesem în contact, judecau lucrurile, ssi astfelt se produsese o discordanta”.

In timpul asa numitei “rebeliuni legionare” din ianuarie 1941, cu întelepciune si bunavointa din partea autoritatilor statului, Pr. Marcu a reusit sa pastreze calmul legionarilor, pentru ca un conflict sa nu izbucneasca pe strazile orasului Focsani. “Acelea au fost zile foarte dificile pentru situatia mea de sef politic. Multi îsi pierduse judecata limpede si se lasau manati de pasiuni. Din clipa în clipa puteau izbucni conflicte în judet sau în oras, care puteau duce la inutile varsari de sange.

Peste tot era haos si starea aceasta era amplificata de vestile fanteziste date la radio. Am facut sfortari sa-mi pastrez calmul. Am apelat la toata puterea mea de judecata ca sa iau hotarari prin care sa pot depasi momentele critice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reusit sa treaca acele zile fara nici un incident si am avut chiar multumirea sa primesc felicitari publice de la prefectul de atunci […], care a spus ca m-am purtat ca un preot” – marturiseste parintele.

Dupa evenimentele din ianuarie 1941, parintele s-a retras în satul natal, la biserica la care slujea ca paroh, precum spune în declaratia amintita: “Terminand onorabil cu situatia grava din ianuarie, am putut sa ma retrag iar în satul meu si sa-mi caut de preotie si de poporul meu. De atunci n-am mai facut nici un fel de politica. Am activat ca paroh, acolo unde mi s-a cerut si mi-am cautat de gospodarie”.

Hartuit de autoritati

Avea sa fie urmarit în continuare, suspectat întotdeauna ca prin fosta sa pozitie în Miscarea Legionara din judetul Putna, ar putea atenta la siguranta statului. Intr-o nota din 7 aprilie 1941, aflam ca parintele Marcu se afla “în stricta supraveghere”. Ulterior, acesta nu putea pleca din localitate fara acordul Jandarmeriei, deoarece se afla în stare de arest la domiciliu, situatie fata de care a protestat sustinand ca nu este prevazut în nici o lege. Totodata, parintelui i se intercepta corespondenta.

La 14 decembrie 1941, domiciliul parintelui era perchezitionat din nou, ca o consecinta a unui denunt cum ca ar detine material de propaganda legionar. Rezultatul actiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole, avînd în vedere obiectele considerate suspecte si trecute în procesul-verbal: “Una pijama verde a Pr. Stefan Marcu; una bluza verde a Dnei Elena Marcu […]. Arme si munitiuni nu s-au gasit”. Aceasta situatie se va opri aici. Insa numai pentru moment. Pe 14 iunie 1942, parintele era perchezitionat din nou pentru aceleasi pijamale. Cu aceasta ocazie, parintele va declara: “Pijamaua ce mi s-a confiscat este proprietatea mea si am purtat-o asa cum se obisnuieste de toata lumea, în cadrul intim, familial”. Totodata, sotia acestuia adauga în declaratia sa ca, “fiind proprietatea mea si întrucat sustin ca o pijama nu poate sa faca obiect de propaganda ilicita, sper ca voi fi din nou în posesia ei”.

Pentru finalizarea acestei anchete, parintele a fost dus la Parchetul Militar al Diviziei 21 Galati, care, în referatul introductiv, sustinea ca “din nimic însa nu s-a constatat ca ar mai fi activat în miscarea legionara si dupa ianuarie 1941 si de asemenea nu s-a putut stabili daca ei au purtat pijamalele în public”. Astfel, cazul a fost clasat.

Totusi, prin ordinul nr. 447 din 25 decembrie 1942 catre postul de jandarmi din Naruja, în conformitate cu ordinul Presedintiei Consiliului de Ministri si al Ministerului Afacerilor Interne, parintele nostru a fost retinut “cu tact” si trimis la manastirea Tismana, devenit pentru o vreme lagar de preoti. De aici avea sa fie eliberat în aprilie 1943.

Dupa momentul 23 august 1944, parintele Marcu avea sa fie urmarit în continuare cu mai multa insistenta de catre organele politienesti, în conformitate cu prevederile Conventiei de armistitiu încheiate cu Uniunea Sovietica, care aveau în vedere anihilarea “gruparilor fasciste” banuite ca ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944 domiciliul parintelui Marcu era perchezitionat. In ianuarie 1945, parintele Marcu era verificat de “Comisiunea operativa de punere sub paza a legionarilor”, deoarece era învinuit “ca a activat în miscarea legionara ca sef al organizatiei judetului Putna, fara alte fapte la dosar”, drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, desi în toata aceasta perioada statuse ascuns la mama sa, la Poiana si la domiciliu.

Pana în 1948, parintele Marcu a fost lasat în pace de autoritatile statului. Nici el nu s-a mai implicat însa în chestiunile politice si, în plus, se bucura de pretuire si atasament printre credinciosii din parohia sa, dupa cum putem afla într-o nota informativa din 2 iulie 1948: “Nu i-a parte la adunarile comunei ce au loc; se ocupa cu slujba de preot si gospodaria […]; spera si nutreste ideea în noua schimbare; […] are priza mare; locuitorii comunei cred mult în el; are temeri si este îngrijorat a nu fi arestat si internat în lagar. [Este] capabil sa tarasca masele dupa el; foarte bun orator si cu mult spirit de organizare”.

Era linistea dinaintea furtunii.

In aprilie 1948, aflandu-se la Focsani, în vizita la Octav Pavelescu, gazda fiicelor lui care urmau Liceul de fete din localitate, intra în contact cu doi studenti din Bucuresti, originari din Panciu, implicati în grupul de rezistenta din Vrancea. Acestia din urma i-au adus la cunostinta parintelui nostru ca, în calitatea lor de legionari, sunt în legatura cu Comandamentul din Bucuresti cu dispozitia ca el sa nu activeze, ci doar, prin Costin Atanasiu, sa pastreze legaturi foarte discrete cu cei tineri care aveau misiunea de a actiona. Totodata, atunci cand arestarile sunt iminente, anuntate de Comandamentul din Bucuresti, cei vizati sa poata fi gazduiti de vechii legionari, prin grija parintelui. Parintele Marcu a dat indicatii lui Costin Atanasiu sa stranga bani de la mai multe persoane, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi si închisi.

Aceasta stare de expectativa nu va dura prea mult, în vara lui 1948 Securitatea trecînd la arestari masive în zona Vrancei, situatie care l-a determinat pe parintele Marcu, la 17 iulie, sa se refugieze pe dealurile din apropiere, împreuna cu Octav Pavelescu si Costin Atanasiu, chiar cu cateva minute înaintea sosirii Securitatii acasa la el. O vreme a stat acasa, apoi, pe timpul iernii, la mama sa, la Poiana. Daca el a reusit sa scapepentru moment de arestare, în schimb, sotia si fiica sa Gabriela au fost retinute.

In timpul refugiului, s-a întîlnit cu mai multi membrii ai miscarii de rezistenta din Vrancea. In septembrie, apoi noiembrie 1948, studentul Cristea Paragina, din Panciu (fugar), i-a adus la cunostinta parintelui initiativa de a reorganiza Miscarea Legionara în zona, pentru care avea nevoie de sprijin. Parintele a refuzat sa se implice. In martie 1949, prin fiica sa Gabriela, este înstiintat ca seful legionar al judetului Ramnic doreste sa vorbeasca cu el, mai ales ca la nivel central s-a ajuns la un acord de colaborare anticomunista între taranisti, liberali si legionari. Intalnirea nu a mai avut loc, deoarece liderul de la Ramnic a fost arestat.

In urma disparitiei de la domiciliu a parintelui Stefan Marcu, credincioasa Murgu Cucova, “obisnuind a face propaganda religioasa, a luat initiativa propunand în fata satenilor din acea comuna care erau adunati în fata Primariei, sa se întocmeasca un memoriu adresat catre Prezidiul RPR, prin care sa se ceara încetarea urmaririi susnumitului preot si readucerea sa în comuna pentru a sluji mai departe în biserica”. In nota citata, facuta catre Directia Generala Securitatii si datata 5 ianuarie 1949, se sustinea ca, “dupa ce populatia a aprobat aceasta propunere, numita Murgu Cucova a întocmit acel memoriu, vizitand satenii din casa în casa, pentru a fi semnat, fiind ajutata la colectarea semnaturilor de numitul Stoian Vasile din aceiasi comuna”. Evident ca Securitatea a luat masuri, dar cum si cand nu putem preciza.

La 25 aprilie 1949, parintele Stefan Marcu era arestat de Securitate, dupa ce îi fusese perchezitionata casa. El a fost inclus de anchetatorii Securitatii în lotul “Comitetul Unic” din Focsani, format din 15 persoane si condus de preotul Enache Graur, care, potrivit anchetei, era în legatura cu Comitetul de rezistenta nationala din exil. A fost anchetat de la arestare si pana în noiembrie 1949, la dosar retinandu-i-se doar doua declaratii date în 10 mai si 9 iunie 1949. Impreuna cu parintele Stefan Marcu, aveau sa fie arestate sotia lui, Elena si fiica cea mare Gabriela.

In referatul Securitatii de încheierii a anchetei penale asupra grupului de rezistenta “Comitetul Unic” din Focsani, datat 3 noiembrie 1949, parintele Stefan Marcu “se face vinovat de gazduire a legionarilor Octav A. Pavelescu si Costin Atanasiu, pe care i-a tinut ascunsi în locuinta sa din Nistoresti timp de 3 luni de zile, stiind ca sunt fugari. Se face vinovat de activitate legionara, ca în toamna anului 1948 tinea legaturi cu Octav Pavelescu, Costin Atanasiu si cu alti legionari, trasandu-le sarcini de felul cum trebuie sa tina legatura cu legionarii fugari si din munti. Se face vinovat de felul cum trebuie sa se organizeze fostii membrii legionari, de a da cotizatii si de a colecta sume pentru cei ce sunt în închisori (legionari)”.

La 14 august 1950, prin Sentinta nr. 663 data de Tribunalul Militar Galati, parintele Stefan Marcu era condamnat la 15 ani munca silnica si 5 ani degradare civica, pentru uneltire contra ordinii sociale si pentru favorizarea infractorului. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militara de Casare si Justitie respingea recursul cerut de parintele Marcu.

Dupa condamnare, parintele Marcu a suferit în penitenciarele gulagului romanesc de la Galati (1950 si 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 si 1959) si coloniile de munca de la Valea Neagra (1950-1951), Peninsula (1951) si Poarta Alba (1951).

Ca detinut politic a muncit în mai multe randuri la Poarta Alba 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula 164 zile, în perioada 1 mai-16 octombrie 1951 si la Aiud 282 zile, în mai multe perioade. Totodata, pentru diferite anchete a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septembrie 1952 si 12 ianuarie 1956-pentru a arata legionarii din Focsani) si Galati (12 aprilie 1959).

In puscarie a avut probleme cu sanatatea si asa precara înca dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul sau de penitenciar aflam ca parintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 februarie si 14 noiembrie 1956, era internat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe cand se afla tot la Aiud, era suspectat de o “distrofie gr. II”. De o “pleurezie […] dreapta” avea sa fie internat la 28 mai si la 21 iulie ca “ameliorat”, pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 sa aiba o “epicriza” si sa fie internat din nou cu diagnosticul “TBC pulmonar […]“.

De la preotul Dimitrie Bejan, care l-a întalnit pe parintele Marcu la Aiud, ne-a ramas un episod relevant pentru cum s-a purtat acesta în temnita: “Dincolo, pe ladita îsi facea rugaciunea preotul Stefan Marcu, din muntii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în varful picioarelor, plecand de la mine si-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu stii ca sunt interzise? Vrei sa fim pedepsiti toti pentru tine ? Marcu, în picioare, îi raspunde senin: Loveste-ma si pe obrazul celalalt. Si Iuda loveste. Loviturile cad peste cap si în coasta. Pe fata lui Marcu apare rosul sangelui. Rezemat de stalpul patului, primeste salbaticele loviri. Iuda urla si loveste: Te învat eu traire crestina! Martir te fac! Cand Iuda se opreste gafaind, cu sudori pe frunte, Marcu, tacut îsi face semnul crucii. Iuda se îndeparteaza, maraind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…”.

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsa, parintele Stefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.

In urma condamnarii parintelui Marcu, a suferit si familia sa. Astfel, prin adresa Directiei Regionale Focsani catre Biroul local de Securitate, din 8 februarie 1951, se cerea: “Luati masura de a recruta o retea informativa pe langa familia preotului Marcu Stefan din satul Nistoresti, care este arestat. Intereseaza din ce traieste aceasta familie, cine o ajuta din punct de vedere material si moral si cu ce elemente are legaturi. Rezultatul actiunii informative ne va fi înaintat în copie pana la data de 20 februarie 1951″.

Fata de acestea, la 16 februarie 1951, Biroul de Securitate raspundea ca de aproximativ de trei luni sotia si cei doi copii aflati în libertate s-au mutat în Focsani si a fost dirijat un informator. In acest sens, la 22 martie 1951, sursa “Iscu” informa Securitatea despre sotia parintelui Marcu: “Ea a început a-mi povesti ca traieste cumplit de greu. A dat divort de sot […] a plecat din Vrancea ca sa poata întretine o fetita la liceu. Pana acum a mai vandut ce a avut, dar de acum nu prea mai are ce vinde si nici n-are cu ce sa se îmbrace si sa se jeneze de lume. A fost si a cerut serviciu la plasare, dar nu avut acte bune. E dispusa sa faca orice fel de munca, dar toti se feresc de ea. Nu stie nimic de la sot. De la fetita nu are vesti din noiembrie [Gabriela, n. n.], cand i-a trimis haine. Ea în Focsani sta în camera închiriata pe nume fetitei de a liceu”.

Dupa eliberare, parintele Marcu a fost supravegheat cu o indiscretie intentionata. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pentru a fi vazut de oameni pentru a fi compromis. Desi pus în situatii delicate, a sfarsit prin a-si stapani urmaritorii cu iubirea sa capabila de jertfa, castigandu-le respectul celor mai multi dintre ei. Nu de putine ori, unii dintre securisti, în special spre apusul regimului comunist, si-l alegeau duhovnic, tocmai pentru ca îi cunosteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964, si pana la pensionare, 1 ianuare 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoeria Focsani, judetul Vrancea, fiind apreciat, respectat si iubit de cei pastoriti.

Dupa treizeci de ani de la plecarea din parohie este înca viu si des pomenit de cei pastoriti. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din municipiul Focsani, fiind un duhovnic de exceptie, întorcand pe multi la credinta. Medici, profesori, ingineri, avocati si procurori, precum si crestinii de rand îl cautau, atat pentru competenta sfaturilor sale cat si pentru puterea rugaciunii, prin care i-a salvat pe multi de la pieirea vesnica. A fost o constiinta slujitoare autentica, un ascet desavarsit, un traitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spalau fata, cu chipul transfigurat, cu o voce ragusita, dar cu un simt al melosului bizantin deosebit. Era un sfant din icoana si o voce din adanc, chip al blandetii si ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienti regimului, stapaniti si de o ascunsa invidie, i-au interzis sa slujeasca, facandu-l sa se simta un strain printre ai sai. A fost necrutator cu pacatul si întelegator cu pacatosii.

In seara zilei de 28 septembrie 1989, pe cand se întorcea de la piata, pe trecerea de pietoni, din fata scarii blocului unde locuia, o masina l-a lovit si numai dupa cateva ore de chin si-a dat obstescul sfarsit în mainile Ziditorului. “Accidentul” poate fi suspectat de conotatii politice, cu atat mai mult cu cat soferul avea legaturi cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului facea verificari, în blocul în care locuia, cu o saptamana înainte de accident.

Adrian Nicolae PETCU

Pr. Ionel ENE

BIBLIOGRAFIA:

Izvoare inedite:

ACNSAS, fond Documentar, dosar 74, vol. 6;

AMJDIN, fond Penal, dosar 12945, vol. 1, 3;

ANIC, fond DGP, dosar 76/1946;

ATMTI, fond Penal, dosar 143/Vrancea, vol. 2, 5.

Izvoare edite:

BEJAN, Dumitrie, Vifornita cea mare, Editura Tehnica, Bucuresti, 1996.

Lucrari generale:

***Anuarul Eparhiei Romanului-1936, Institutul de Arte Grafice “Marvan”, SAR, Bucuresti;

***The Imprisoned Church. Romania 1945-1989, INST, Bucharest, 1999;

IVAN, Mihai Silviu, ENE, Ionel, Jertfa în spatiul mioritic, Focsani, 2001;

MANEA, Vasile, Preoti ortodocsi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2001.

Născut în Năruja, absolvent al Institutului Agronomic din Bucureşti, inginer agronom, reputat cercetător în domeniul culturii viţei de vie şi producerii vinului, băuturilor de fermentaţie şi distilaţie, oenolog. Numele său îl regăsim legat casino de principalele centre de cercetare vini-viticole din România, printre care Valea Călugărească şi Odobeşti, având un rol esenţial în dezvoltarea culturilor de viţă de vie şi a producerii vinului din zona Coteşti, Odobeşti, Vârteşcoiu şi Jariştea din judeţul Vrancea.

Gheorghe Lungu s-a născut la 2 februarie 1891 în comuna Năruja, provenind dintr-o familie de răzeşi deosebit de longegivi.Gheorghe Lungu, pe vremea când avea 16 ani, în primăvara anului 1907, mergea cu carul tras de boi şi încărcat cu cherestea, pentru a o vinde la Focşani. În localitatea Vârteşcoi, de lângă Odobeşti, în zona cultivatorilor de vie, ţăranii se răsculaseră. I-au rechiziţionat practic căruţa, aruncând cheresteaua într-un şanţ, mijlocul de transport fiind utilizat la căratul bunurilor din conacul boierului din zonă. Gheorghe Lungu a zăbovit vreo trei zile până când au venit soldaţii şi au tras în oameni. A scăpat, fugind cu cheresteaua spre Focşani.

În 1914 Gheorghe Lungu a fost înrolat în armată, mai întâi ca soldat, devenind caporal şi sergent. Primul Război Mondial l-a prins în armata română care fusese respinsă pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa. În acea perioadă a lucrat la instalarea tunurilor Krupp, de mare putere, care au fost cărate timp de vreo 3 luni de zile pe Măgura Odobeştiului. Pentru un singur tun erau folosiţi în jur de 60 de boi. După instalare, armata germană condusă de generalul Makensen a respins armata română pe aliniamentul Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz. Tunurile instalate pe Măgura Odobeştiului, dar părăsite de armata română, au fost utilizate de nemţi pentru a trege în locaţiile româneşti, aflate la distanţe de până la 50 de kilometri. Gheorghe Lungu a fost unul din soldaţii aşa-zisei ”companii a dracilor goi”, care au fost surprinşi dezbrăcaţi de o unitate germană făcând baie în râul Siret. Românii au luptat la baionetă, corp la corp, până au nimicit compania germană.

Gheorghe Lungu, aflat tot în armată în 1918, a mers pe jos timp de vreo săptămână până la Alba Iulia la Marea Adunare Populară de la 1 Decembrie care a marcat Marea Unire a tuturor românilor. Peste câţiva ani, în 1923, a mers din nou la Alba Iulia pentru a participa la ceremonia încoronării Regelui Carol I al României. După 9 ani de armată, a fost lăsat la vatră.

În cel de-al Doilea Război Mondial, Gheorghe Lungu a fost încorporat din nou, dar a participat la activităţile din spatele frontului.

Gheorghe Lungu a fost căsătorit cu Simioana Colocioiu şi au avut o fată, Voica (n.în 1926) căsătorită ulterior cu Ştefan Ţigănaşu.

Prin întreaga sa viaţă, activitate recunoscută de răzeşii vrânceni, G.L. a fost unul din membrii Sfatului Bătrânilor Vrânceni. A fost un simpatizant al Partidului Naţional Ţărănesc.

Născut în Năruja în 1895 (d.în 1978), Alexandru Lungu a fost considerat un om cu carte, ocupând funcţia de grefier în cadrul Judecătoriei Năruja. Fiind un membru legionar marcant a fost condamnat politic în anii ’50, fiind coleg de celulă cu Preotul Ştefan Marcu,  Preotul Calciu Preoteasa, Constantin Noica s.a. A fost recunoscut ca fiind un împătimit fotograf.

Simion Hârnea s-a născut la 16 octombrie 1898, în comuna Năruja, din părinţii Dumitreche şi Irina Hârnea şi a decedat la 11 iunie 1985.

A urmat şcoala primară în comuna natală, evidenţiindu-se printre cei mai buni elevi ai învăţătorului Ion Răileanu. Continuă două clase la gimnaziu la Odobeşti, până la desfiinţarea unităţii şcolare, apoi instruindu-se singur în literatură, istorie, geografie, ştinnţă, devenind un autodidact.

După moartea tatălui în 1918 se căsătoreşte cu Smaranda Bratie, cu care a avut patru copii. După moartea acesteia se recăsătoreşte cu Voica Vetrescu, cu care a avut încă doi copii. S-a preocupat îndeaproape de educaţia copiilor săi, astfel că aceştia au putut absolvi şcoli superioare.

Simion Hârnea a obţinut un post de funcţionar la Primărie, iar după doi ani de activitate a devenit grefier la Judecătoria Ocol Vrancea, cu sediul în Năruja, unde a lucrat până la pensionare în 1959. În acelaşi timp a avut multiple încercări literare şi cocumentare.

În anul 1919 l-a cunoscut pe Simion Mehedinţi care l-a ajutat să publice câteva poeme eroice în revista “Duminica poporului”. Relaţia cu sa cu S.Mehedinţi a fost una deosebit de benefică, acesta din urmă îndemnându-l să se aplece asupra producţiilor populare. Studiind rezultatele cercetărilor istoricului Aurel Sava, Simion Hârnea a început o intensă activitate de căutare a tot ce era hrisov vechi şi legat de viaţa vrâncenilor, astfel că în perioada 1929 – 1931 a reuşi publicarea a două tomuri de “Documente putnene”. Ulterior şi-a lărgit aria investigaţiilor sale, întregind aria datelor culese cu diferite comparaţii, verificări orale şi coroborând cu diferite “zapise” şi “urice” documentele găsite în arhivele timpului.

Preocupat fiind şi de culegerea mateialelor folclorice, a reuşit să publice în perioada 1926 – 1936 un set de 14 broşuri în colecţia Bibliotecii Populare “Comoara Vrancei”, care conţineau atât povestiri şi legende vrâncene, cât şi datini şi obiceiuri ancestrale. Valoare scrierilor sale constă într-un excepţional material literal – folcloric, cu următoarele suiecte:

• Nr.1 – “Povestea Vrancei”;
• Nr.2 – “Ştefan Vodă şi vrâncenii”;
• Nr.3-4 – “Ţara Vrancei”;
• Nr.5 – “Datinile şi obiceiurile noastre de la sărbătorile Paştelor”;
• Nr.6 – “Popa Şerban”;
• Nr.7-8 – “Frânturi din viaţa străbună”;
• Nr.9-10 – “Polojănii din bătrâni”;
• Nr.11 – Taine de codru”;
• Nr.12 – Vremuri şi oameni”; Nr.13 – “Preoţi în trecutul Vrancei”;
• Nr.14 – “Schitul Valea Neagră”.

Colecţia s-a bucurat de aprecieri din partea unor personalităţi marcante ale vremii cum ar fi Mihai Sadoveanu, G.G. Longinescu, Simion Mehedinţi, C.C. Giurescu, Aurel Sava, Ion Diaconu ş.a., dar şi de către diferite publicaţii.

De asemenea, a publicat articole etno-folclorice în revistele “Albina”, “Neamul românesc”, “Izvoraşul”, “Duminica poporului”.

În viaţa culturală a comunei s-a implicat direct, fiind fondatorul Căminului Cultural, ridicat în 1936 sub îngrijirea Fundaţiei “Principele Carol”, devenind şi directorul instituţiei până în anul 1951.

În anul 1972 a publicat volumul I din  cartea “Locuri şi legende vrâncene”, iar în 1977 volumul al II-lea (au fost reeditate de Editura Sport Turism în 1979, respectiv 1984). Despre această lucrare, Simion Hârnea spunea: “Datinile noastre şi obiceiurile vechi, dacă nu se păstrează astăzi cu acea pietate şi sfinţenie ca altădată, trebuie, trebuie ca cel puţin să nu le dăm uitării şi să le avem măcar ca o amintire în cugetul nostru, căci ele sunt mai scumpe mărgăritare pentru noi, fiindcă în ele se oglindeşte trecutul neamului nostru”.

“Simion Hârnea este una din cele mai pitoreşti figuri de ţărani. Asemenea lui Tata Oancea din Vasiova Banatului, el a nutrit respect constant faţă de pagina tipărită, pe care a realizat-o de-a lungul octogenarei sale vieţi cu trudă materială şi morală (…) Dezvoltarea într-un mediu propice ar fi făcut, probabil din S.H. un cercetător de elită. Meritul său este acela de a continua o tradiţie îndepărtată, cea care are la bază cronicarii ce ne-au lăsat letopiseţe, …

(Florin Muscalu, “Dicţionar de la origini până la contemporaneitate”)

Pe baza textelor scrise de Simion Hârnea, marele etnolog şi folclorist Ion Diaconu a realizat monografia “Ţinutul Vrancei”, Mihai Canciovici, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Etnologie şi Folclor Bucureşti, a semnat o culegere de texte cu titlul “Povestitul în Vrancea” (1995), iar cercetătoarea ştiinţifică Gabriela Macovei, doctor asociat la Academia Română – Filiala Iaşi, a tipărit dicţionarul “Tezaurul toponimic al Vrancei”.

(Biografie preluată după Monografia “Năruja – inima Vrancei”, autor Titel-Toader Chirilă, Editura Terra, Focşani 2005)