POPA, Doina

Prezenţă foarte discretă în viaţa literară, dar una de sensibilă relevanţă în zona romanului de analiză, Doina Popa s-a născut la 4 decembrie 1953 în satul Năruja, judeţul Vrancea, ca fiică a lui Vasile Popa, contabil, fost membru al Legiunii, deţinut politic şi a Mariei Popa (născută Olaru), croitoreasă. Primele patru clase le termină în satul Ciuşlea, comuna Garoafa, judeţul Vrancea, iar în 1969 absolveşte clasele gimnaziale ale Şcolii Generale nr. 1 din Focşani. În perioada 1969 – 1972 urmează cursurile Liceului de cultură generală Al. I. Cuza din Focşani (secţia umanistă), pentru ca din 1977 până la 22 decembrie 1989 să îndeplinească funcţiile de secretar, casier şi funcţionar economic al Liceului Industrial nr. 1 din Focşani. După un scurt stagiu (1989 – 1990), când este contabilă a Bibliotecii Judeţene Duiliu Zamfirescu din Focşani, din martie 1990 se mută la Bucureşti împreună cu familia, aici trecând prin mai multe servicii: contabilă la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti (1990 – 1992), la Editura Univers (1992 – 2000), la Compania Monopol PC (2000 – 2001) şi la Editura Paralela 45 (2002 – 2004).

A debutat cu schiţa “Procesul frunzelor”, prezentată favorabil de Fănuş Neagu în revista Luceafărul din noiembrie 1969. Debutul editorial, din motive care se subînţeleg, se va produce destul de târziu, cu romanul “Apelul de seară”, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, 1985. (…) Romanul de debut al Doinei Popa a fost bine primit de critică, apreciindu-se că este o carte matură, în care se exercită „un sever control asupra materialului epic” (Virgil Nistor în Steaua nr. 11, noiembrie 1985, pag. 56) şi că autoarea are „darul observaţiei pătrunzătoare care reţine detaliul semnificant” (Mariana Condruţ în Convorbiri literare nr.3, martie 1986, pag. 12). Cartea în discuţie poate fi socotită, în egală măsură, un roman al tinerilor aflaţi în căutarea unei posibile armonii a contrariilor, în căutarea unui echilibru social (de negăsit), în căutarea propriei identităţi (în absenţa unei credinţe), dar şi un roman al iniţierii.(…)

Vor mai trece 13 ani până când, în noile condiţii istorice, nu mai puţin vitrege, deşi motivele nu sunt aceleaşi, va reuşi să publice romanul-confesiune/ dezbatere “Sfântă tinereţe”, apărut la Editura Timpul, Iaşi, 1998. (…) Doina Popa ne provoacă cu un roman-jurnal, în care nu trebuie să vedem supunerea faţă de modă (jurnalele, romanele epistolare, memoriile), ca triumf al subiectivităţii, ci o motivaţie mult mai umană: nevoia dureroasă de lămurire lăuntrică, de înţelegere a unei generaţii martirizate şi, după cum spune chiar personajul-narator, „un mijloc care să mă elibereze de o povară”. Între „sfânta tinereţe” a tatălui, descoperită cu uimire, gesturi grave şi deferente (dar nu obediente) şi „sfânta tinereţe” (amară ironie!) a fiicei născute sub semnul damnat al tatălui, se întinde o materie narativă tulburată şi tulburătoare, cu crispări interioare, mari nelinişti, distorsiuni psihice, ce pune în lumină o substanţă omenească infinit generoasă sub aspect epic şi analitic. Ceea ce interesează aici nu este spectaculosul întâmplărilor, ci traumele colective şi individuale cauzate de o istorie oarbă şi părtinitoare. Conform regulilor nescrise ale literaturii subiective, cum a numit-o Ioan Holban, nu există aici o instanţă autoritară care să-şi revendice cu aroganţă omniscienţa, dar autoarea nici nu ajunge până acolo – în ciuda unei strategii narative elaborate care interferează discursurile suprapunându-le sau confruntându-le – încât să obţină acea detaşare atât de mult râvnită, lucru ce, omeneşte, nici nu ar fi fost posibil. Coloanele de susţinere ale acestei „aventuri” gnoseologice în adâncurile fiinţei şi ale istoriei interbelice unui neam care are atâta nevoie de „adevăr” pentru a regenera moral se găsesc în mărturiile tatălui, Vasile Popa. (…)

Căutarea sensului existenţial şi căutarea de sine sunt principalele motivaţii ale autoarei, în  dubla ipostază asumată: de martor şi judecător al unei istorii mai îndepărtate sau mai apropiate, mergând până la data de 27 ianuarie 1994, când moartea tatălui o „împovărează”

din nou. „Am început jurnalul meu pe 1 ianuarie 1993…”, notează scrupulos Doina Popa, cu intenţia declarată de a re-stabili adevărul, indiferent dacă acesta este convenabil sau nu. Drept este că nu ocoleşte crimele legionarilor pe care nu le motivează, dar le explică simplu prin faptul că au fost provocate de un lung şir de trădări, crime şi abuzuri, ceea ce corespunde adevărului istoric: „Ceva mai tare decât mine îmi luminează drumul către adevărul pe care nu-l cunosc, dar la care aş vrea să ajung”. În latură strict documentară, aflăm puţine lucruri noi faţă de ce ştiam: drumul inaugurat în septembrie 1932 prin spargerea

muntelui între Prisaca şi Năruja, construirea bisericii de la Moviliţa, un număr impresionant de gesturi umanitare faţă de năpăstuiţii soartei, fapte venite dintr-o adâncă credinţă, din omenie, putere de sacrificiu şi o disciplină firesc consimţită. La fel de adevărat este că nu lipsesc  semnele de întrebare, îndoielile asupra faptelor reprobabile: „Asta a fost, au ucis, au făcut păcatul acesta de moarte, dar s-au predat!” recunoaşte Doamna Dina. La obiecţia lui Vasile Popa că echipele care i-au executat pe N. Iorga şi pe Madgearu nu s-au predat, aceeaşi voce admite că „a fost… probabil din proprie iniţiativă sau poate chiar din ordin străin” (s.n.), în condiţiile în care legionarii au respins întotdeauna ideea amestecului străin în acţiunile Mişcării. În altă parte ni se spune că în 1946, când începe acţiunea de rezistenţă anticomunistă, au fost „camarazi paraşutaţi pentru a participa la lupta împotriva comunismului” („paraşutaţi” de cine?), pentru ca, după doi ani, să fie paraşutaţi „alţi camarazi, de data aceasta, cu ajutorul americanilor”. Oricum am privi lucrurile, ceva nu e în ordine! Autoarea evită cu inteligenţă să se exprime tranşant: consemnează, adună mărturii, lăsând destule semne de întrebare în urmă. Meritul Doinei Popa de a-şi asuma cu bărbăţie toate riscurile pe care le incumbă o asemenea întreprindere: cu lumină orbitoare, nimbându-şi personajele de prim-plan, dar şi cu umbre igrasioase, spaţii cenuşii ale unei istorii pe care – este adevărat – nu o cunoaştem şi nu o înţelegem suficient.

În sfârşit, “Dragostea vine de-a valma”, probabil cea mai bună carte a sa, apare în 2001, la Editura Călăuza din Deva. E bine să reţinem că “Porumbeii sălbatici”, un roman a cărui apariţie era anunţată încă de acum cincisprezece ani la Editura Albatros (vezi ziarul Milcovul din 4 februarie 1989) nu a reuşit nici până în prezent să vadă lumina tiparului. “Să nu te lupţi cu morile de vânt” şi “Rugăciunea de iertăciune” sunt alte două romane definitivate, dar care nu şi-au găsit editorul. Nici măcar microromanul poliţist “Bărbatul de la telefon”, publicat în serial în săptămânalul Strict secret (editat de ziarul România liberă în anul 1993) n-a avut destinul editorial aşteptat.

Cam acestea ar fi datele exterioare ale unei biografii marcate de apartenenţa tatălui la Mişcarea legionară din sfânta tinereţe. În schimb, „biografia interioară” se lasă descifrată prea puţin în urma contactelor directe – când se arată rezervată şi afabilă –, dar cu mai mult succes prin cele trei cărţi ale sale, unite de o conştiinţă interogativă vie şi lucidă, printr-o analiză pătrunzătoare a trăirilor, de la prim-planul clasic, până la cel infinitezimal, scrutat cu deferenţă. Referindu-se la prima sa carte, Lucian Chişu vorbea de un „stil naturalist”, adevărat „fişier documentar de experienţe şi observaţii”, reproşându-i autoarei că „deturnează acţiunea în analiză” (Luceafărul din 25 iulie 1987). Afirmaţia e puţin ciudată şi oricum discutabilă. Un lucru rămâne însă adevărat: dacă la debut (1985) se menţinea un anumit echilibru între creaţie şi analiză, dacă în “Sfântă tinereţe” (1998) câştigă – de departe – spiritul analitic, pentru care autoarea are vădite şi re-confirmate aptitudini, trebuie spus că în ultima sa carte “Dragostea vine de-a valma”, Doina Popa, fără să-şi trădeze aptitudinile native şi cultivate cu stăruinţă, construieşte o naraţiune complexă, modernă, de mare virtuozitate naratologică, mânuind cu siguranţa prozatorului experimentat un număr impresionant de procedee, stiluri funcţionale, variind savant perspectivele narative, cu unele segmente reflexive şi confesive percutante, unde caracterul de substanţială  şi dramatică dezbatere despre iubire, lume şi existenţă este definitoriu.

Pentru toate acestea, Doina Popa a fost primită în Uniunea Scriitorilor din România în martie 2004.

de Mircea Dinutz
Doina Popa – ROMANCIER ÎNTRE FICŢIUNE ŞI CONFESIUNE
Eseu publicat în Revista PRO SAECULUM 8 (14) 2004